Am fost aseară la o nuntă. Pentru că nu cunoşteam decît 2-3 persoane de acolo, de băut ca bou’ nu-mi ardea, de socializat nici atît, mi-am rezervat mai multe ore de gîndire.

Pe sistemul: vine “antreu’” – stop gîndire, mîncat – start gîndire, pupat mirii – stop gîndire, pauză de dansat (nu, mulţumesc!) – start gîndire.

Aşadar, vreo 2 ore m-am concentrat asupra “darului”. Bine, asta şi pentru că trebuia să îl dau, într-un moment în care, nu-i aşa, mirosul crizei intră pervers în fiecare casă, insinuîndu-se ca un şarpe pe sub pragurile uşilor bine încuiate tocmai din această pricină. Cu alte cuvinte, e foame a burtă, no money to throw away. Dar să trecem peste. Cum spuneam, trecuse momentul mîncărurilor consistente (în România o nuntă poate fi împărţită după momentele în care vine mîncarea) adică eram pe final şi mă gîndeam că o să vină inevitabilul. Plic alb, bani, sigilat, pus în cutiuţă.

Problema mea nu este că dau bani către miri. E ok, e un fel de ajutor pentru tinerii însurăţei care au nevoie de un brînci serios. Este fix ok, total de acord. Problema mea este că banii ăştia se dau, teoretic şi practic, pentru a-ţi plăti locul pe care îl ocupi în restaurantul cu pricina.

Ca să mă fac şi mai bine înţeles. Cu cîteva zile înaintea fericitului eveniment apar, inevitabil, discuţiile despre “dar”. Se sună naşii, socrii mari sau socrii mici, prietenii apropiaţi. “Cît e, frate, daru?’” “Păi e ‘şpe milioane meniul, mai pui şi tu ceva peste şi aia e.”

Carevasăzică, eu îmi plătesc locul la masă, fiecare fel de mîncare şi băutura şi serviciile ospătarilor şi ale muzicanţilor. Toate astea deşi eu AM FOST INVITAT ACOLO! E un fel de “hai să dau o bere” după care cel cu care ai plecat te pune să îţi plăteşti berea pe care ai băut-o, dar şi băutura lui.

Iar nu înţeleg o chestie. Se discută la unele nunţi (mă refer la nunţi onorabile, de oameni normali, nu excesiv de bogaţi) de “tacîmuri” de 5 milioane de persoană, 7 milioane, 10 milioane, poate şi mai mulţi. Adică mîncarea şi băutura pe care eu o consum acolo este în valoare de 5, 7, 10 milioane. Asta este un fel de hoţie din partea mirilor, pentru că nu există aşa ceva ca 3 feluri de mîncare şi un desert de atîţia bani. Pun pariu că nici la Burj Al Arab nu e atît de scumpă masa. E japcă pe faţă, neruşinare maximă. Pe lîngă asta, fireşte, tre’ să mai pui ceva, că doar trebuie să rămînă şi porumbeii cu un ban de ol inclusiv la Halkidiki, sau cum dreacu’ s-o scrie.

De ce căcat nu pun pe masă o cutie a milei? Măcar i-aş aprecia pentru onestitate. “Tată, am vîndut tot din casă, am făcut împrumut la Provident, am donat sînge 2 ani şi i-am vîndut dinţii de aur lu mamaie ca să fac nunta asta. Sînt falit, mort de foame şi probabil o să mă apuc să îmi bat nevasta după eveniment pentru că nu o să mai fac faţă stresului şi datoriilor. Aşa că, te roaga fratele tău, aruncă-te şi tu cu ceva aicea.” Bă, aşa da! Aşa i-aş da. Sînt de acord cu ajutorarea tinerilor căsătoriţi la modul ăsta. Nu mă pune, bre, să îmi plătesc mîncarea! Că în cazul ăsta mă duc frumos la Urs de Pui şi mă dixtrez mult mai bine cu 5,7, 10 milioane. Sau cu 4, sau cu 3. Nu mă pune pe mine să îţi plătesc costul închirierii restaurantului, lăutarilor, limuzinei (eventual)! Lasă-mă să consider eu cîţi bani trebuie să bag în căsuţa aia miniaturală de pe masa voastră, a mirilor.

Cred că e şi în dezavantajul lor că stabilesc dinainte valoarea “darului”. Poate eu simt că meriţi 10 poli, dar năşica ta mi-a spus cu 2 zile înainte că “tacîmul” e 2 poli, plus un pol “că aşa se dă”. Şi ţi-ai luat ţeapă de 7 poli.

Trebuie să precizez că nu din cauza nunţii de aseară am ajuns la această concluzie, ci din cauza nebuniei pricinuite de acest obicei prezent la absolut fiecare nuntă din România.

PS: votaţi şi în sondajul din dreapta, sus!

Related posts:

1. Ciobanu trebuie condus la oi
2. UPDATE: Poze de la nunta lui Livius